PERSONALITATI ROME DIN DIVERSE DOMENII

 

Domnitorul Ștefan Răzvan

A fost domn al Moldovei în perioada aprilie 1595 –decembrie 1595.Despre originile sale părerile sunt contradictorii. A.D. Xenopol consideră că a fost ţigan musulman dupa tată şi moldovean după mamă, în timp ce  din punctul de vedere al lui Nicolae Iorga era un fost boier muntean, fiul unei ţigănci ce aparţinea lui Mihai Viteazul.

A luptat alături de Mihai Viteazul și Sigismund Báthory împotriva turcilor otomani.I-a succedat la tron lui Aron Vodă, pe care l-a alungat, devenind domn. Detronat ca urmare a invaziei poloneze în Moldova, a fost înlocuit cu Ieremia Movilă. Bătălia decisivă a fost dată la Areni, lângă Suceava. Pierzând bătălia, Ștefan a fost capturat în încercarea sa de a fugi spreTransilvania și a fost executat prin tragere în țeapă.

În lucrarea „Răzvan şi Vidra” a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, Răzvan este prezentat ca un rob ţigan eliberat de pe domeniul mănăstiresc, care ajunge domn al Moldovei. Opera lui Haşdeu, ficţiune pură din punct de vedere istoric, are totuşi un sâmbure de adevăr şi acesta este obârşia ţigănească a domnitorului moldovean.

Ioan Budai-Deleanu

A trăit între anii c.1763-1820 şi a fost un scriitor de factură clasică, istoric şi iluminist român, reprezentant al Şcolii Ardelene alături de Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Piuaru-Molnar etc.Personalitatea culturală bine conturată, de o deosebită semnificaţie într-o vreme în care literatura noastră cultă nu era decât la începuturile sale, Ioan Budai – Deleanu este nu numai cel mai de seamă literat al Şcolii Ardelene, ci şi unul dintre reprezentanţii de prestigiu al literaturii române, opera sa literară marcând o izbândă artistică reală, ce depăşeşte operele contemporanilor.

Opera sa de referință –Țiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă și cu o acțiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată și mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decît tărziu, publicată mai întâi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925.

Opera aparține genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.

Cele douăsprezece cînturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile țiganilor înrolați în armata lui Vlad Țepeș. Iar, pe de altă, parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pământeni au dușmani și protectori supranaturali.

Autorul are simțul artei ca joc, subiectul și personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului narațiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor și alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestații umoristice.

Printre altele, autorul spunea: „m-am îndemnat a face o cercare: de s-ar putea face și în limba noastră, adică în cea românească (căci a noastră, cea țigănească, nu se poate scrie și puțini o înțăleg) ceva asemenea și am izvodit această poveste” și „să știi că fiind eu țigan ca și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să prieceapă ce fel de strămoși au avut”.

Anton Pann

Scriitor rrom, pe numele său adevărat Antonie Pantaleon Petroveanu, fiul lui Pantaleon Petrov si al Tomaidei născut la Sliven (Bulgaria), într-o familie de rromi căldărari, a fost unul dintre fondatorii literaturii populare culte romanești, cel care a scris muzica pentru imnul României “Deşteaptă-te Române!”, autor inventiv, care descoperă rimele dificile, etimologiile fanteziste, calamburul: „el ştie în acest domeniu cât ştie şi Rabelais”1 . 1 Şerban Foarţă, Prefaţă la Anton Pann – „Povestea vorbii”, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. IX 4 Anton Pann părăseşte încă din copilărie, locurile natale. În timpul războiului ruso-turc, din anii 1806-1812, mama sa, Tomaida, rămasă văduvă, pribegeşte cu copiii în nordul Dunării, stabilindu-se în 1812 la Bucureşti. Aici, Pann, având o voce neobişnuit de frumoasă, a fost primit în corul Bisericii Sfinţilor şi paracliser la biserica Olari. Învaţă doi ani la Şcoala de psaltichie, înfiinţată în 1816 de Petru Efesiu, deţinător şi al unei tipografii, în care Pann va lucra ca tipograf şi, mai târziu, o va şi conduce. Între anii 1826 şi 1828, este profesor de muzică la o şcoală a episcopiei din Râmnicu Vâlcea. În 1828, este cântăreţ bisericesc la biserica Şchei din Braşov. Dintre scrierile lui Pann s-au tipărit mai întâi lucrările de muzică ecleziastică. Pe la 1820, el fusese numit într-o comisie care avea misiunea de a adapta cântările liturgice greceşti la noul sistem de psaltichie. Dar Pann nu a lucrat numai la “românirea” liniei melodice, ci şi la aranjarea şi şlefuirea textelor. După 1840, Pann va scoate mai multe lucrări cu caracter bisericesc.

Dupa victoria revolutiei in Tara Romaneasca, la 29 iulie 1848 in Parcul Zavoi din orasul Rm. Valcea, Anton Pann a participat alaturi de oficialitatile orasului, la ceremonia organizată cu prilejul „sfințirii stindardelor libertății naționale după noua constituție”, când s-a cântat pentru prima oară marșul revoluționar „Deșteaptă-te române”, pe versuri de Andrei Muresanu, a cărui muzică o compusese, adaptând melodia cântecului „Din sânul maicii mele”. Acest moment a reprezentat prima intonare a viitorului Imn de Stat al României, petrecut în gradina Zăvoi a orașului Râmnic. (Casa Memorială Anton Pann, www.muzee-valcea.ro) Între 1852-1853, scrie celebrele sale Culegeri de proverburi sau Povestea vorbii. De prin lume adunate şi iarăşi la lume dată, lucrări care l-au făcut unic în literatura românească.

Grigoras Dinicu

(n la 3 aprilie 1889, Bucuresti – 28 martie 1949, București) a fost un virtuos violinist si compozitor de orgine rom, din Romania s-a impus printr-o manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual și prin tehnica instrumentală excepțională. Este cunoscut în toată lumea mai ales pentru reorchestrea compoziției sale, Hora staccato. Violonistul Jascha Heifetz afirma despre Dinicu că este cel mai bun violonist pe care l-a ascultat vreodata. Acesta, pe vand se aflau la Paris, îi cere permisiunea să transcrie „Hora staccato” ca piesă de concert, pe care o va executa pentru prima dată în această formă cu mult succes într-un concert dat la Viena in 1932. De atunci, „Hora staccato” figurează în programe sub numele Dinicu-Heifetz.

Întors în țară, execută în 1932 împreună cu Orchestra Filarmonicii din Bucuresti partea solistică din Concertul în mi minor pentru vioară și orchestră de Felix mendessohn- Bartoldy. Continuă să cânte și în restaurantul „Continental” din București, având un repertoriu variat, alături de muzică populară, piese de concert clasice de  Frantz Schubert, Johannes Brahms, Antonin Dvorak, etc. La sărbătorirea unui sfert de veac de activitate pe scenele de concert, în anul 1935, Dinicu urcă din nou pe podiumul Ateneului Român, unde, sub bagheta dirijorului George Georgescu, interpretează ca solist Concertul în sol minor de Max Bruch și, împreună cu  Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, dublul Concert în re minor de  Johann Sebastian Bach. În februarie 1936, sub bagheta lui Ionel Perlea, va interpreta Concertul în re minor pentru vioară și orchestră de  Henry Wieniawski.

În anii 1930, Grigoraș Dinicu este implicat în mișcarea politică a țiganilor, fiind numit președinte onorific la Uniunea Generală a Țiganilor din România (care în aprilie 1934 reunește Asociațiile generale ale țiganilor din România, dintre care cele mai importante au fost înființate cu un an înainte).

În anul 1937, Dinicu este invitat să cânte în cadrul Expoziției Internaționale de la Paris unde, seară de seară, miile de vizitatori au ascultat taraful de lăutari din România. Întors la București, devine concert-maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte”, un ansmblu de 80 de instrumentiști sub conducerea dirijorului George Cocea. În 1939, această formație îl sărbătorește pe Grigoraș Dinicu printr-un concert festiv cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani.

PERSONALITATI ROME 01

Concertul de aniversare a 40 de ani de activitate artistică ai lui Grigoraș Dinicu

La Expoziția Mondială din New York , în 1939, taraful lui Dinicu este însoțit de  Maria Tanase. Vreme de patru luni cântă împreună la restaurantul lui Jean Filipescu din New York, unde primesc – printre alți ascultători din lumea artistică americană – ovațiile entuziaste ale Marlenei Dietrich. Revin în țară o dată cu declanșarea celui de II-lea Razboi Mondial ,în luna septembrie a aceluiași an.

Sursa:

  • Cosma, Viorel: Figuri de lăutari, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1960
  • Cosma, Viorel: Lăutarii de ieri și de azi, ediția a II-a, Ed. Du Style, București , 1996
  • Sbârcea, George: Ciocârlia fără moarte. Grigoraș Dinicu și Bucureștiul lăutarilor de altădată, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1970
  • http://czb.ro/articol/4583/
  • wikipedia.org

Zavaidoc (Marin Teodorescu)
8 martie 1896 , Pistesti –d . 13 ianurarie 1945. “Zavadoic este, alături de Barbu Lăutarul, Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Sava Pădureanu, Nicu Stănescu, Petrică Moţoi, Fărâmiţă Lambru şi Ionel Budişteanu, unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi lăutari ai ţării din toate timpurile. Din fericire, nici contemporanii nu s-au lăsat mai prejos decât înaintaşii lor, precum arată Viorel Cosma în volumul Lăutarii de ieri şi de azi, nominalizând, printre alţii, pe Ion Albeşteanu, Efta Botoca, Nicolae Botgros, Marcel Budală, Ion Drăgoi, Emil Gavriş, Toni Iordache, Ion Lăceanu, Ion Onoriu, Ion Petreuş, Ilie Udilă ori Gheorghe Zamfir” (Viorel Czoma, Lautarii de ieri si de azi)
Primele îndrumări muzicale le primește de la tatăl său, violonistului-țimbalist Tănase Theodorescu  care-i cumpără o chitară. La vârsta de 13 ani tatăl său moare, astfel începe să cânte într-o mică formație cu frații săi, denumită Frații Teodorescu: Vasile – vioară, Zoe – armonică, Marin – chitară și voce.
Primele date sigure despre Zavaidoc sunt legate de Primul Razboi Mondial, livretul sau militar.  dovedesteacest lucru.  În data de  3 octombrie 1916 este luat în armată, pe front in Primul Razboi Mondial.  În această perioadă are ocazia să cânte răniților pe linia frontului din Moldova și să evolueze alături de cântăreața Elena Zamora,  taraful lui Fanica Luca  și de compozitorul George Enescu.
În  1918, se inroleaza voluntar la Pitesti in regimentul 44 Infanterie, pentru a-i fi aproape fratelui său Vasile, avandu-l comandant pe Traian Moșoiu (cel care l-a poreclit Zavaidoc, nume ce provine de la străvechiul zavaidoaca, ce poartă semnificația de năbădăios).
La sfarsitul anilor ‘20  Zavaaidoc se regaseste in Bucuresti unde primește lecții de canto, mai întâi, de  ila profesoru Dimirie Cutavas, apoi de la tenorul Operei Române Dumitru Mihailescu Tosacani,  si baritonul  Petre  Stefanescu Goanga.  Zavaidoc  decide insa  sa isi continue cariera ca diseur la marile restaurante, grădini și baruri bucureștene.
În 1926 semnează primul contract cu casa de discuri Columbia Records, înregistrând o serie de șase melodii imprimate pe trei discuri. Rămâne fidel acestei case de discuri, reînnoindu-și anual contractele de colaborare și înregistrând de-a lungul carierei sale aproape 60 de discuri. Printre melodiie celebre interpretate de  Zavaidoc se afla   De când m-a aflat mulţimea, Dragostea e ca o râie, Foaie verde spic de grâu, Mărie şi Mărioară, Pe deal, pe la Cornăţel sau vestitul Cântec al lui Zavaidoc

Între anii 1930-1940 are o intensă activitate de diseur, devenind vedeta restaurantelor bucureștene unde avea angajamente: „Vișoiu”, „Carpați”, „Parcul Trandafirilor”, „Unic”, „Bufetul” (de la Șosea), „Coșna” (de lângă Piața Buzești), „Mărășești”, „La cotitură”, „Slepincar”, „Roata lumii”, „Marița Borțoasa” (peste drum de Atelierele C.F.R. Grivița) și, nu în ultimul rând, „Cireșica”,  „Berbec”, de lângă Cismigiu.  Aici toți vatmanii tramvaielor opreau strigând „Stația Zavaidoc! Dă-te neamule jos, să mănânci pește batoc și să-ți cânte Zavaidoc.(Cosma, Comori ale muzicii lăutărești, p. 5,  Constantin Olariu, în cartea Bucureştiul monden, Editura Paralela 45)  Jean Dumitraşcu, Fragmente din viaţa lui Zavaidoc

În 1937 participă alături de orchestra lui Grigoras Dinicu la Expoziția Internațională de la Paris însoțind delegația românească.Face senzație aici, în Cartierul Latin, la restaurantul românesc condus de George Botez.

În fata pericolului declansat de izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial si a masurilor luate Zavaidaoc se retrage la Pitesti. Exista o intersanta marturie autografa a   cantaretei Elena Zamora in care aceasta declara ca Zavaidoc a cantat muzica popular romaneasca si de asemenea ca 1916 acesta a fost pe front alaturi de ea si de George Enescu.

PERSONALITATI ROME 02

Mărturia autografă a Elenei Zamora

 

În 1943, plutonierul în rezervă, Zavaidoc primeşte ordin de concentrare la o unitate din Targoviste. De aici este trimis la Tighina, printr-un ordin superior.   Într-o bună zi este „răpit” în plină stradă, fiind dus la Odessa, la mareşalul Ion Antonescu, pentru a susţine o petrecere ce se prelungeşte două zile şi o noapte. Aici, se povesteşte, ar fi cântat Aş muri, dar nu acum! (Jean Dumitrascu , Fragmente din viata lui Zavaidoc).

Bombardamentele din 1944 îl prind pe Zavaidoc în Capitală. Aviaţia îi face una cu pământul casa din vecinătatea Gării de Nord. Sora sa Zoe moare în bombardament, lăsând cinci copii în urmă. Îndurerat, Zavaidoc se refugiază la Caracal, noaptea cântând, ziua căutându-şi ascunzişul prin adăposturi. La 13 ianuarie, 1945, Zavadoic, chinuit de suferinta, orb, moare fiind inmormantat la Manastirea Cernica.

Sursa:

  • Cosma, Viorel: Lautarii de ieri si de aziEdiția I ,1976, iar ediția a II-a, revăzută și adăugită, 1996
  • Cosma, Viorel: București. Citadela seculară a lăutarilor români, Editura Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2009, p. 450-456, ISBN 978-973-88609-7-1
  • Cosma, Viorel: Comori ale muzicii românești. Zavaidoc(booklet-ul CD-ului), Electrecord, București, 201:
  • Dimitrascu, Jean, Fragmente din viata lui Zavaidoc,
  • http://www.zavaidoc.ro/zavaidoc/https://ro.wikipedia.org/wiki/Zavaidoc#/media/File:Document_Elena_Zamora.jpg

 

Fărâmiță Lambru

Născut pe  15 septembrie 1927, București — d. 12 decembrie 1974, București), a fost un cunoscut lăutar (acordeonist virtuoz și cântăreț) român de etnie romă.

Născut la 15 septembrie 1927  într-o veche familie de lăutari, Fărâmiță Lambru a învățat să cânte de la tatăl său, violonistul Tudor Faramiță, încă din copilărie. Având un auz foarte bun, a reținut repede repertoriul uzual țigănesc, dar mai ales stilul vocal de interpretare.

Din 1953 a colaborat cu interpreta  Maria Tanase. După moartea acesteia (1963), Fărâmiță a cunoscut o vertiginoasă carieră de virtuoz popular al acordeonului și dirijor al unor formații profesioniste.

În perioada 1952-1952 a făcut parte ca instrumentist în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București, iar în 1956 a trecut la formația Teatrului de revistă „Constantin Tănase”.

În 1962  înregistrează primele sale materiale la Electrecord, sub acompaniamentul orchestrei dirijate de Nicolae Baluta.

A întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966). A făcut furori în capitala U.R.S.S., câștigându-și notorietate internațională. Întors în țară, a început să facă, din nou, înregistrări la casa de discuri Electrecord.

A apărut în diverse concerte și spectacole de revistă, a colaborat cu Orchestra de muzică populară Radio, dar mai ales a participat la petreceri populare (nunți, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tuberculoză – cânta cu vocea nepermis de mult.

Ilie Udilă

Nascut în data de  25 decembrie 1930, București – d. 10 martie 2002, București) a fost un renumit lăutar și acordeonist virtuoz român.

Din 1953 cântă și în orchestra de muzica populară condusă de Victor Predescu și preluată, ulterior, de Traian Țârcolea.În același an, împreuna cu o orchestra mică condusă de violonistulNicu Stănescu, pleacă în primul turneu la Moscova și la Sofia.

În 1954 debutează la radio, iar în 1957 a înregistrat primul său disc la Electrecord (o ebonită), cu acompaniamentul Orchestrei „Electrecord”, dirijată de Ionel Budișteanu.

În 1959 este încadrat, prin transfer, în Orchestra de muzică populară a Ansamblului „Ciocârlia”, în care activează până în 1970, sub conducerea dirijorilor Victor Predescu, Tudor Pană și Constantin Arvinte.

În perioada 1960 – 1969, împreună cu dirijorii Ionel Budișteanu, Constantin Arvinte, Tudor Pană și Victor Predescu, dar și cu propria formație, din 1962, participă la numeroase turnee artistice, vizitând Tirana, Budapesta, Praga și Varșovia.

Din 1970 devine membru al Ansamblului „Doina” al Armatei, de unde iese la pensie.

A întreprins turnee artistice în URSS, Iugoslavia, RFG, RDG, Bulgaria, Austria, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda, Anglia, Grecia, Turcia, Canada, SUA, China, Braziliaetc.

Din 1953 cântă și în orchestra de muzica populară condusă de Victor Predescu și preluată, ulterior, de Traian Țârcolea.În același an, împreuna cu o orchestra mică condusă de violonistulNicu Stănescu, pleacă în primul turneu la Moscova și la Sofia.

În 1954 debutează la radio, iar în 1957 a înregistrat primul său disc la Electrecord (o ebonită), cu acompaniamentul Orchestrei „Electrecord”, dirijată de Ionel Budișteanu.

În 1959 este încadrat, prin transfer, în Orchestra de muzică populară a Ansamblului „Ciocârlia”, în care activează până în 1970, sub conducerea dirijorilor Victor Predescu, Tudor Pană șiConstantin Arvinte.

În perioada 1960 – 1969, împreună cu dirijorii Ionel Budișteanu, Constantin Arvinte, Tudor Pană și Victor Predescu, dar și cu propria formație, din 1962, participă la numeroase turnee artistice, vizitând Tirana, Budapesta, Praga și Varșovia.

Din 1970 devine membru al Ansamblului „Doina” al Armatei, de unde iese la pensie.

A întreprins turnee artistice în URSS, Iugoslavia, RFG, RDG, Bulgaria, Austria, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda, Anglia, Grecia, Turcia, Canada, SUA, China, Braziliaetc.

 

Ion Onoriu

Născut în anul 1937 in comuna Fântânele, Dâmbovița – d. 1998 București) a fost un acordeonist, interpret virtuoz de muzică lăutărească și șef de ansamblu.

În 1955 înregistrează primul său album solo, tot la Radio.În perioada 1965 – 1975 înregistrează 14 discuri la Casa Radio și la Electrecord, apare în numeroase emisiuni de televiziune (în special emisiuni de revelion). În aceeași perioadă are primele turnee internaționale (notabile fiind cele din Ierusalim și Paris, dar și concertele la restaurantele românești din New York: „Rapsodia Română” și „Transilvania”).

În 1974 realizează numeroase înregistrări la Radiodifuziunea Română, sub acompaniamentul Orchestrei de Muzică Populară Radio dirijată de Radu Voinescu. Între melodiile înregistrate se numără: Jalea țiganuluiSârba de la Poenari sau Brâu ca la Ologeni.

În 1975 își alcătuiește propria orchestră, împreuna cu țambalistul Toni Iordache, trompetistul Costel Vasilescu și clarinetistul Mieluță Bibescu.

În perioada 1992 – 1994 are numeroase apariții la televiziune alături de soția sa Gabi Luncă, într-o orchestra ce îi avea ca membri pe George Udilă (clarinet), Gheorghe Lambru (acordeon), Carmen Piculeață (vioară), Leonard Iordache (țambal), Ghiță Coadă (contrabas), Costel Vasilescu (trompetă). Din 1993, Ion Onoriu nu mai cântă decât la slujbele Bisericii Penticostale din București, retrăgându-se complet de pe scena muzicală.

 

Nicolae Gheorghe

Nicolae Gheorghe s-a născut pe 12 noiembrie 1946 la Roșiorii de Vede, România, într-o familie de romi. Tatăl sau era zlatar, iar mama sa se tragea din vătrași și lăutari. Avea nouă ani când părinții s-au mutat la București.[1] A studiat, în anii 1968-1972, filosofia și sociologia, după care a lucrat la Centrul de Cercetări Sociologice (inițial la Universitatea București, apoi la Academia Română). Din ce în ce mai mult, începe să combine interesul personal cu activitațile profesionale, elaborand studii sociologice despre romi care l-au condus în diferite regiuni și cunoscand diferite neamuri de romi. Relaționarea cu aceste grupuri l-a facut să înceapa să învețe limba romani, exercițiu desăvârșit prin apropierea de Ion Cioaba (mai tarziu auto-proclamat „rege” al romilor) și familia acestuia. Începand cu mijlocul anilor ’70, Partidul Comunist Roman a inițiat dezbateri interne cu privire la integrarea grupurilor marginalizate cum erau romii. Începand cu 1974, Nicolae a investigat situația romilor din Romania și a dezvoltat conceptul de integrare sociala a acestora. Contactele sale cu lumea academica occidentala au făcut ca ușor-ușor să nu mai fie agreat de către sistem, fiind acuzat de manipulare și exagerare a problematicii „rome”. A fost chestionat de către Securitate, proiectul de cercetare oprit, trebuind să se întoarcă la cercetarea „dezvoltarii rurale”. În 1981, trimite o scrisore informativa cu privire la situația romilor din România la Europa Liberă, urmată de o alta, trimisă de Vasile Burtea, un alt sociolog roman de etnie romă. Pseudonimele sub care au fost trimise cele două scrisori sunt Cosmina Cosmin, respective Alexandru Danciu.

Ca lider spiritual, lui Nicolae Gheorghe i se datorează formarea a mii de tineri intelectuali rromi, o elită cultă cu recunoaştere în străinătate (evident, nu şi în România!). Tot el este cel care a impus o perspectivă civică a Mişcării rrome, a preeminenţei drepturilor omului şi cetăţeniei, deşi deloc pe gustul partidelor politice, interesate doar de voturi.

Dar adevarata moştenire lăsată de Nicolae Gheorghe este dedicaţia sa, o viaţă inchinată binelui general, transgresând diferenţele etnice, cu credinţa, faptele şi harul în valorile universale, în responsabilitatea intelectuală faţă de absolut.

 

 

Ion Cioabă

S-a născut la data de 7 ianuarie 1935 în orașul Băilești din județul Dolj, fiind fiul lui Miluțescu Cioabă. Înaintașii lui au condus etnia țiganilor nomazi căldărari încă din anii 1800. Împreună cu familia, în copilărie a fost deportat în lagărele din Transnistria, în timpul celui de-al doilea război mondial.

După război a absolvit școala generală, apoi a fabricat cazane industriale de înaltă presiune, ocupația de bază a rromilor căldărari. A fost căsătorit cu Lucia Mihai Cioabă (1937-2006), cu care a avut șase copii: un băiat (viitorul „rege” Florin Cioabă, născut în anul 1954) și cinci fete (Luminița, Gabi, Violeta, Lucia și Liliana). La momentul morții, avea un număr de 19 nepoți.

Ioan Cioabă a fost conducătorul mișcării politice a romilor, fiind persoana de legătură a etnicilor rromi cu autoritățile de stat. Potrivit evidențelor Securității, el a deținut funcția de responsabil al UTC pentru tineretul rrom din județul Dolj (1949-1955). În anul 1955 a devenit bulibașă al rromilor corturari-căldărari din județul Dolj, fiind în paralel și activist al CC al UTC (1955-1960), apoi instructor pentru fostele regiuni Craiova și Pitești.

În anul 1962 s-a mutat din orașul Târgu Cărbunești (județul Gorj) în municipiul Sibiu. El a văzut că în orașul Sibiu sunt mai multe minorități decât în sud, în zona Târgului Cărbunești, de unde provenea, și a vrut ca fiii lui să fie integrați în această diversitate culturală. A fost liber profesionist (pâna în 1967), lăcătuș-mecanic la Cooperativa Tehnică Nouă Sibiu (până in 1971), muncitor la cooperativa orășenească și apoi șef de echipă la Constructorul (1979-1981) .În anul 1971 a fost ales ca bulibașă al tuturor rromilor nomazi din România, functie nerecunoscută de autorități. În această calitate, el a participat la primul Congres Mondial al Rromilor, care a fost organizat de International Gypsy Committee și avut loc în perioada 6-8 aprilie 1971 la Londra, fiind prezidat de actorul Yul Brynner, care a avut origini rrome [2]. Acolo, s-a fost stabilit dialectul internațional al limbii rromani și a fost fondată prima organizație a acestei etnii: Uniunea Internațională a Rromilor. Cu același prilej, s-au adoptat cele două simboluri ale națiunii rrome: imnul internațional – cântecul „Gelem, Gelem” („Umblăm, umblăm”), cântec lansat în anul 1967, în filmul iugoslav „Am întâlnit țigani fericiți” și cântat de cântăreața și actrița Olivera Vuco [3] și steagul internațional – format din două benzi longitudinale, verde și albastru, iar în centru este o roată cu spițe roșii (chakra). Ziua de 8 aprilie (ziua închiderii primului congres al țiganilor) a fost proclamată ca “Ziua Internațională a Rromilor”.

În anul 1981, a participat la al III-lea Congres Mondial al Rromilor, desfășurat la Göttingen (RFG). Începând cu anii ’50, el și-a îndemnat semenii rromi să se adapteze la viața modernă, să treacă de la o existență nomadă la una sedentară, să-și trimită copiii la școală, să se încadreze în muncă. A contribuit prin eforturile sale la reducerea substanțială a nomadismului în rândurile rromilor.

Menu Title